A Higher Vision

Dragă fost caiet de română, găsit în birou şi transformat în jurnal temporar de aberaţii în urma ruperii puţinelor pagini cu lecţii,

Este miercuri seara. Fără prea multă tragere de inimă, stau întinsă de'a lungul patului, uitându'mă în gol pe tavanul albastru din camera mea. Mă bucur mai mult ca niciodată că mobilul meu este echipat cu un card de memorie de 2 GB...şi mai ales de MUZICA de pe el! Nu aş fi crezut nici în cele mai aiurite gânduri că voi fi afectată, chiar şi indirect, de lipsa calculatorului meu. De fapt, care e faza? Mie îmi place la nebunie să mă exprim într'un mod cât mai profund şi artistic, dar ce mod mai plăcut şi uşor de a face asta într'un fel mai complex decât folosindu'mă de cel puţin două organe de simţ: văzul şi auzul? Îmi lipseşte editatul, PhotoShop'ul şi Sony Vegas'ul, programele mele preferate datorită flexibilităţii lor...chiar mă deranjează ideea că tot ce aş putea face acum cu ele va dispărea în eterul minţii mele. De câteva zile vreau să testez câteva efecte noi, pe care ulterior să le integrez perfect într'un videoclip, aşa cum fac de multe ori. Simt chiar şi lipsa Skype'ului, a jocurilor, dar mai ales a serilor pierdute pe conferinţe audio cu cei cu care mă jucam în acelaşi timp în reţea, a felului în care mă distram pentru că Alin se oftica de fiecare dată când îl împuşcam în joc, sau când Lavi îi scotea ochii lui Robi că din cauza lui au trecut monştrii de poartă şi am pierdut toţi provocarea, chiar şi atunci când el era nevinovat. Era ciudat modul în care reuşeam să ne destindem, să ne apropiem unul de altul, să ne cunoaştem şi chiar să ne ajutăm reciproc în ciuda distanţelor de sute de kilometri dintre noi. Într'un fel, poate părea o prostie, dar nu ne deranja deloc acest aspect, ci din contră, parcă mai mult ne unea povestea...a mea, a lui, a ei...a noastră. Da...ceva numai al nostru, idei, sentimente, probleme, momente de toate felurile pe care să le împărţim doar unul cu altul, iar mai apoi viaţa reală să ne izbească cu toate prostiile şi testele ei. Poate părea de necrezut, dar acelaşi scenariu se aplică la mai multe grupuri pe care le cunoscusem iniţial pe internet. Legături la distanţă, rezistente trecerii timpului. Tot e bine că ne putem întâlni toţi şă ne vedem la faţă în cel mai fericit caz...de două ori pe an.