A Higher Vision

Parcă mai repede am încredere în cineva dintr'un alt oraş. Unul din motivele principale ar fi faptul că nu te poate tăia pe la spate, iar asta nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu are cum. Ceea ce mulţi ar numi cu mâna pe inimă un "străin", pentru mine poate fi cel mai bun prieten. Nu îţi poate vrea decât binele, şi asta pentru că nu'ţi poate face mai mult rău decât cineva din viaţa de zi cu zi nici dacă acesta ar fi scopul vieţii lui. Îţi este alături când ai nevoie, chiar dacă tot ce poate face este să'ţi spună o vorbă bună. De cele mai multe ori, nu ai nevoie de altceva ca să te ridici şi să porneşti din nou la drum.
Acesta este şi cazul meu. Pentru cei care mă ştiu în viaţa de zi cu zi, în fiecare zi sunt altceva, azi îmi spun emo, mâine pitzi, poimâine nebună, iar răspoimâine pot fi perfect normală. Este vorba fie de interes, stare de spirit sau perspectivă. Ceea ce omul nu poate înţelege, îl sperie. În cazul meu, sunt atât de diferită de orice tipar cunoscut de cei din jur, încât este la ordinea zilei să primesc n etichete nelalocul lor, si n judecăţi de la fiecare - dar pe mine nu mă afectează asta cu absolut nimic. Eu ştiu cine sunt, mă înţeleg, ştiu ce vreau şi cum să obţin asta, iar ceea ce este mai important este că întotdeauna am alături pe nimeni altcineva decât pe mine însumi. Copilul din interior, vocea aceea magică şi pură din cap care mă îndeamnă mereu ce sa fac, pe care de cele mai multe ori îmi pare rău că nu o ascult, un ceva din spatele tuturor măştilor pe care mi le pun de multe ori cu pretextul că "situaţia o cere".
Până la urmă, cine este o persoană puternică? Cineva care se ascunde în spatele cozii, după măşti şi pretexte, care de cele mai multe ori minte cu vârf şi'n desat, sau cineva care indiferent de situaţie, este el însuşi? Să minţi e uşor, 99,9 % din noi facem asta, de multe ori fără să ne dăm seama, tocmai de aceea deseori condamnăm o persoană care are puterea de a fi sinceră şi care la-o-adică îţi spune verde'n faţă ce şi cum. Adevărul doare, dar dacă nu eşti capabil să'i faci faţă, poate însemna că nu stai prea bine la capitolul rezistenţă (iar aici nu mă refer atât de mult la partea fizică). Este mult mai uşor să te superi pe cel care îţi vrea binele şi îţi spune de absolut fiecare dată adevărul în faţă, oricât de greu ar fi de acceptat sau de înţeles, decât să te îmbeţi cu apă rece. Trebuie o anumită tărie interioară să poti spune absolut de fiecare dată adevărul...şi să te aştepţi să fii judecat în draci pentru asta. Ironic, nu? Mulţi spun să fii sincer, etc., dar când vine vorba de tranziţia de la vorbe la fapte, cam nimeni nimic.
Nu te uita aşa la mine, nici eu nu sunt mai presus, dar uneori simt nevoia să mă exprim. Fiecare are părţile lui bune şi rele, depinde de unghiul din care priveşti totul. În cazul meu, pentru că am ales să fiu din ce în ce mai mult "eu", singurele persoane care pot cu adevărat atât să mă înţeleagă, dar şi să mă accepte ca pe un întreg, se află la sute, poate chiar mii de kilometri departare... Este o potecă destul de singuratică, dar mai bine pe cont propriu decât un personaj pierdut în timp şi spaţiu. Nu este nevoie de mine în sfera lor de sticlă, sunt deja destui. Totuşi, dacă stau să mă gândesc puţin... îmi vine să râd când observ câtă ironie poate fi în dualitatea unei dorinţe.

Dragă fost caiet de română, găsit în birou şi transformat în jurnal temporar de aberaţii în urma ruperii puţinelor pagini cu lecţii,

Este miercuri seara. Fără prea multă tragere de inimă, stau întinsă de'a lungul patului, uitându'mă în gol pe tavanul albastru din camera mea. Mă bucur mai mult ca niciodată că mobilul meu este echipat cu un card de memorie de 2 GB...şi mai ales de MUZICA de pe el! Nu aş fi crezut nici în cele mai aiurite gânduri că voi fi afectată, chiar şi indirect, de lipsa calculatorului meu. De fapt, care e faza? Mie îmi place la nebunie să mă exprim într'un mod cât mai profund şi artistic, dar ce mod mai plăcut şi uşor de a face asta într'un fel mai complex decât folosindu'mă de cel puţin două organe de simţ: văzul şi auzul? Îmi lipseşte editatul, PhotoShop'ul şi Sony Vegas'ul, programele mele preferate datorită flexibilităţii lor...chiar mă deranjează ideea că tot ce aş putea face acum cu ele va dispărea în eterul minţii mele. De câteva zile vreau să testez câteva efecte noi, pe care ulterior să le integrez perfect într'un videoclip, aşa cum fac de multe ori. Simt chiar şi lipsa Skype'ului, a jocurilor, dar mai ales a serilor pierdute pe conferinţe audio cu cei cu care mă jucam în acelaşi timp în reţea, a felului în care mă distram pentru că Alin se oftica de fiecare dată când îl împuşcam în joc, sau când Lavi îi scotea ochii lui Robi că din cauza lui au trecut monştrii de poartă şi am pierdut toţi provocarea, chiar şi atunci când el era nevinovat. Era ciudat modul în care reuşeam să ne destindem, să ne apropiem unul de altul, să ne cunoaştem şi chiar să ne ajutăm reciproc în ciuda distanţelor de sute de kilometri dintre noi. Într'un fel, poate părea o prostie, dar nu ne deranja deloc acest aspect, ci din contră, parcă mai mult ne unea povestea...a mea, a lui, a ei...a noastră. Da...ceva numai al nostru, idei, sentimente, probleme, momente de toate felurile pe care să le împărţim doar unul cu altul, iar mai apoi viaţa reală să ne izbească cu toate prostiile şi testele ei. Poate părea de necrezut, dar acelaşi scenariu se aplică la mai multe grupuri pe care le cunoscusem iniţial pe internet. Legături la distanţă, rezistente trecerii timpului. Tot e bine că ne putem întâlni toţi şă ne vedem la faţă în cel mai fericit caz...de două ori pe an.

A fost odată un vid, pierdut într'un infinit de incertitudini din mintea cuiva. Mai târziu, a luat naştere un ceva, fără formă, culoare sau sunet. La un interval nedeterminat de timp, a urmat un gând fragil şi ambiguu, în urma căruia s'au declanşat o grămadă de procese, până în momentul Z, în care am apărut eu, la doar x decenii după momentul Y. În acest mod, ne'am trezit amândoi în mijlocul acestui joc complex de strategie. Care noi? E simplu. Tu şi eu. De ce? Pentru că astfel primim amândoi ceea ce ne'am dorit: eu pe tine, iar tu pe mine.